Condiţiile de dezvoltare ale comunei - economice, istorice, geografice - au dus la crearea şi păstrarea unor forme proprii de creaţie materială şi spirituală, creaţii prin care Fundu Moldovei întregeşte fondul etnografic şi folcloric al zonei, fiind apreciat ca unul dintre cele mai bogate şi nealterate din ţară, care continuă să ofere mărturii originale despre ocupaţii străvechi, să ne introducă în datini şi obiceiuri pierdute în alte locuri.
În 1928, la Fundu Moldovei, Francisc Rainer arăta că "nu se poate înţelege nimic din viaţa oamenilor, dacă nu înţelegi în prealabil cât de imens de vastă şi complexă este însăşi fiinţa umană", subliniere ce, parcă, îl parafrazează pe V. Hugo: "un spectacol mai mare decât cuprinsul mării e cerul, dar există un spectacol mai mare decât cerul: sufletul omenesc."

Intuind la timp contribuţia pe care o aduce la cunoaştere, specialiştii şi-au dat seama că moştenirea etnografică vine să întregească celelalte mărturii legate de prezenţa şi continuitatea milenară în spaţiul de formare şi vieţuire al poporului român şi a apărut muzeografia ca ramură ştiinţifică de cunoaştere şi deci acţiunea de colecţionare şi păstrare a valorilor creaţiei materiale şi spirituale ale poporului.
La montarea casei din Fundu Moldovei la Muzeul Satului din Bucureşti a fost chemată o echipă de meşteri - ţărani, printre care se afla şi Niţucă Mândrilă. La scurt timp după trimiterea lui Niţucă Mândrilă la Muzeul Satului, primarul Gavril Frâncu primeşte o scrisoare de la profesorul Dimitrie Gusti, ca multe altele dinainte, dar de data aceasta nu de mulţumire, ci plină de reproşuri şi de supărare. Din scrisoare reiese că Niţucă Mândrilă, după o beţie zdravănă, a făcut un mare scandal, luân-du-se la ceartă şi la bătaie cu ceilalţi gospodari ai satului-muzeu, trimişi ca şi el acolo din diverse părţi ale ţării. Dimitrie Gusti îi reproşa lui Gavril Frâncu "că de ce i-a trimis la Bucureşti un asemenea om, care să-l facă de ruşine, mai cu seamă că el nu scapă nici o ocazie să nu laude Fundu Moldovei şi ţăranii săi, pe care îi dădea mereu ca exemplu. Gavril Frâncu, dându-şi seama de greşeala comisă de gospodarul Niţucă Mândrilă, dar pentru a salva cinstea comunei, a răspuns profesorului la scrisoare cu următoarea frază: "Când l-am trimis pe Niţucă Mândrilă, eu nu l-am trimis pentru Bucureşti, ci pentru sat şi în sat aşa se întâmplă. Oamenii când beau prea mult, se mai iau la ceartă şi chiar la bătaie".

Primind această scrisoare, profesorul a rămas foarte mulţumit de răspunsul primit şi trecându-i orice supărare, citea această scrisoare studenţilor la facultate, arătându-le că a fost nevoie de această scrisoare ca el să cunoască adevărata realitate a satului."

Fundu Moldovei se mândreşte cu faptul că, după mărturiile unor membri ai echipei ce a făcut cercetări sociologice în 1928, aici s-a pus formal problema alcătuirii unui muzeu, care a crescut an de an sfârşind cu constituirea Muzeului Satului din Bucureşti, în 1936. Dimitrie Gusti sugera ca să alcătuiască un muzeu "viu" - casa şi acareturile să fie locuite din timp în timp de câte o familie din zona respectivă. El a vizitat multe case din Fundu Moldovei şi s-a hotărât pentru "casa Paraştiţei" de pe pârâul Colacului construită cam la 1860, fiind o construcţie relativ nouă, având toate condiţiile pentru o casă de oameni înstăriţi cum era şi satul. Putea alege o locuinţă monocelulară sau un bordei, care erau foarte numeroase în comună, mai ales la târle, dar discuţiile avute împreună cu echipa de monografişti au dat câştig de cauză celei dintâi, cum au declarat martorii oculari.

Tot pe această linie, se înscrie şi realizarea a două filme cu caracter documentar-muzeografic făcute după inaugurarea Muzeului satului din Bucureşti: Obiceiuri de iarnă la Fundu Moldovei şi Înmormântarea la Fundu Moldovei. La realizarea acestor filme a fost prezent şi Dinu Stelian, care mai târziu va deveni dirijor al corului armatei. El a cumpărat o vioară de la lutierul şi rapsodul popular Sidor Andronicescu.
De asemenea, pentru prima oară la noi în ţară, se organizează la Fundu Moldovei în 1928 o expoziţie cu obiecte colecţionate din comună, precum şi din comuna Nereju-Vrancea, 246 de piese care, la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, obţin medalia de aur.

Ca aşezare tipică, Fundu Moldovei este o comună bine reprezentată în unele muzee din ţară, în special la Muzeul satului prin casa strămutată acolo şi prin cele 482 de obiecte, dintre care 166 sunt de lemn. Multe din obiectele colecţionate aici se află la muzeul din Dumbrava Sibiului, la Muzeul etnografic al Moldovei din Iaşi, la Hanul Domnesc din Suceava, devenit Muzeul etnografic al Bucovinei, precum şi la Muzeul "Arta lemnului" din Câmpulung Moldovenesc.

Muzeul din Câmpulung a deschis o secţie permanentă în Fundu Moldovei prin construirea unei case destinate acestui scop de către familia Andron Andronicescu, care este un exemplu veritabil al modului în care conştiinţa de sine, de român în primul rând, de locuitor al acestor meleaguri, cu simţul deosebit al valorilor, a determinat luarea acestei hotărâri.

Au existat şi există preocupări muzeistice şi în rândul unor cadre didactice, care au manifestat interes în vederea colecţionării şi păstrării a ceea ce mai este autentic din creaţia populară locală, materială şi spirituală. Fiinţează în comună, din 1966 un muzeu şcolar cu peste 300 de piese cu specific etnografic, colecţie devenită în acea perioadă cauza comună a colectivului de elevi şi de cadre didactice de la Şcoala generală din Botuş, cu piese ce atestă îndeletnicirile de bază şi portul local.

Preocuparea pentru culegerea creaţiilor spirituale este destul de veche în comună. Astfel, există un caiet al Societăţii culturale "Munca" ce a funcţionat în satul Botuş în anii 1936-1939, în care se află notate câteva oraţii de nuntă, strigături şi texte poetice de la informatorii din comună. Un număr mare de culegeri de folclor literar s-a realizat cu sprijinul dascălilor şi al elevilor din comună, material aflat în câteva culegeri în manuscris. Nu trebuie să uităm că de fapt multe gospodării din satele noastre pot fi socotite veritabile muzee particulare. În încăperile cărora localnicii le zic "casa mare" se află păstrate cu sfinţenie povestea şi istoria locurilor natale, straiele de sărbătoare, tot ce e mai frumos şi mai bun moştenit de la înaintaşi.

Colaborarea cu muzeul câmpulungean, deschiderea unor multiple posibilităţi de cunoaştere, informare, documentare, a făcut să existe în Fundu Moldovei un climat prielnic organizării unei mai intense activităţi muzeistice în direcţia completării colecţiilor şi a valorificării vestigiilor culturale tradiţionale în rândul generaţiei tinere. Astfel, acţiunile în muzeul şcolar sau cel sătesc pot înlesni o mai bună cunoaştere de sine, contribuie la cultivarea sentimentului mândriei naţionale şi a iubirii de neam, al stimulării puterii morale şi intelectuale prin exemplele de vrednicie ale creatorilor anonimi din sat, la lărgirea perspectivelor ştiinţifice, la înţelegerea legilor de dezvoltare a societăţii, la desprinderea unor concluzii personale ale tinerilor asupra pieselor colecţionate şi expuse.