În contextul obiceiurilor familiale, nunta are un statut privilegiat. Caracterul evident de opţiune liberă îi conferă, în folcloristica românească, valenţe nebănuite care încifrează un adevărat sistem constitu-ţional de moralitate şi valori etnologice nu întotdeauna lesne de pătruns.

Aparent, comuna Fundu Moldovei, mult studiată şi care conferă plenar un spectacol de mare varietate plastică, n-ar mai putea oferi surprize. Se ridică totuşi nişte semne de întrebare stârnite de semnificanţi mult circulaţi, care, bănuim, pot dezlega semnificaţii strivite de trecerea timpului.

Liniar, instituţia căsătoriei trece automat prin următoarele momente principale, în general valabile şi pentru alte zone: peţitul, strigările, chemarea la nuntă, vulpea, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa mare, închinatul, îmbroboditul miresei, calea primară.

Ieşind din vârsta copilăriei, feciorul dobândeşte o serie de drepturi de care se bucură în cercul de flăcăi. Aceste drepturi sunt obţinute în urma unor probe la care era supus, deci îndeplinea anumite ritualuri prin care era iniţiat pentru o viaţă de familie. La popoarele primitive aceste rituri de iniţiere au o importanţă deosebită, mai cu seamă pentru bărbaţi, care să fie în stare să vâneze, să ducă război cu alte triburi, să se căsătorească. Iniţierea pentru viaţa de familie este echivalentă cu a doua naştere, prin intermediul căreia tânărul devine responsabil din punct de vedere social şi avizat din punct de vedere cultural. La acest prag de trecere dintr-o etapă în alta a vieţii sale, tânărul este ajutat de un om mai în vârstă, cu experienţă multă în viaţă, al cărui rol corespunde rolului naşului în ritualurile noastre de trecere.

Iată cum îşi aduce aminte Dimitrie Bruja despre vârsta tinerilor pentru căsătorie, la începutul secolului nostru: "Vârsta feciorilor de însurat era cam de la 30, cel mai tânăr şi ducea la 40 de ani, iară fata se mărita când era de 30 de ani, de ştia a face şi conduce o casă cu toate treburile gospodăriei. Până la 15 ani, băieţii îmblau în cămăşi mai lungi, dară fără izmene."

Sub aspectul intrării adolescenţilor în rândul feciorilor buni de însurat, se poate menţiona şi caracterul de iniţiere al dansului popular numit arcanul, cuvânt cu mai multe accepţiuni atestate în dicţionare: laţ, pripon, a lua cu forţa, a arcăni, dans popular, dar şi taină, secret, mister.
Ne vom opri asupra câtorva strigături specifice acestui dans, care se colează pe pasul unei variante de sârbă, coloana de dansatori - numai bărbaţi - şerpuind pentru a forma roata. Se începe cu strigătura:
Arcaneaua, brâul verde,
Vai, că bine i se şede,
I se şede cui se şede,
Codrului cu frunza verde.

În măsura în care arcanul s-ar înscrie sub semnul unui ritual de iniţiere, brâul verde - prezent şi astăzi la feciorii şi gospodarii din multe localităţi din Bucovina - ar proba trecerea din adolescenţă în rândul feciorilor buni de însurat. Alături de formula "bun de oi", "bunul de însurat" se acordă feciorilor odată cu ieşitul lor la horă, iar varianta "bun de însurat" după armata făcută, este mult mai târzie, zonei de referinţă fiindu-i străină ducerea la oaste, care apare doar după încorporarea Bucovinei de către Imperiul austriac.

În ceea ce priveşte strigătura:
I se şede cu mărgele,
Ca viţei cu viorele.
trebuie să arătăm că fata purta mărgele abia după ce ieşea la joc, iar odată ieşită la joc, este socotită şi "bună de măritat".

Pe măsura desfăşurării dansului, apar şi multe strigături de comandă, care se repetă, ceea ce, credem că rolul strigăturii nu este numai de a comanda, ci şi de a învăţa, de a iniţia. Astfel:
Trii bătute, trii,
Trii să le punem,
Trii să le bătem,
Trii şi pentru mine,
Trii şi pentru tine;
Încă trii că n-o fost bune,
Alte trii pe loc le-om pune;
Trii bătute, trii gătite,
Un genunche şi-nainte.
Sau:
Tot acelea trii,
Trii pentru Ilii.

De ce această lungime copleşitoare şi infinitele variante ale strigăturilor de comandă? Pentru că jocul trebuie însuşit la perfecţie, ritualul de iniţiere se săvârşeşte în taină, dar se mizează pe crearea unor reflexe declanşate de strigătura de comandă. Odată ieşit la hora satului, deci încununarea ritului de iniţiere prin acceptarea celui iniţiat de către întreaga colectivitate, este şi normal ca momentul de intrare să fie meticulos regizat şi, în acelaşi timp, probând virtuozitatea jucătorului care, de altfel, este atenţionat:
Foaie verde papanaş,
Câte-un pinten, fecioraş.
Luaţi sama, feciori, bine,
Să nu păţim vreo ruşine,
Că ne văd cele copile.

S-ar putea ca iniţierea să nu fi fost săvârşită în taină, ci ea să aibă loc în chiar momentul horei satului, când cei care trebuiau să fie atestaţi ca viitori bărbaţi, sub conducerea unui conducător de arcan, să facă dovada capacităţii lor de agerime, de iscusinţă a minţii etc.

Treapta magică a căluşarilor care se jucau în travesti (descrierea lui Dimitrie Cantemir) nu s-ar fi putut desăvârşi fără existenţa unui ritual riguros de iniţiere. Dacă acest prag a existat la noi, n-a putut să fie decât arcanul.

Pentru a fi bun de însurat, un fecior trebuia să aibă armata făcută, să posede casă proprie ridicată într-o singură zi, struţul fiind arborat la amiazi. Bătrânii povesteau că un fecior se putea însura după ce avea făcute de mâna lui două mii de cuie din lemn de tisă cu care să fixeze draniţa pe acoperişul casei, adică să fie vrednic să-şi întemeieze un cămin.

În acest moment de intrare într-o nouă fază pe scara evoluţiei sociale, fetele, încă de la vârsta de 7-8 ani , începeau să-şi facă zestrea, sub îndrumarea avizată a mamelor şi sub "controlul de calitate" al bunicelor, astfel încât la vârsta de 14-15 ani - vârstă de măritat - să fie în stare să îmbrace o casă.
Cităm din informaţiile date de Traian Herseni despre zestrea în Fundu Moldovei şi toate textele privind nunta şi logodna în aceeaşi comună, culese în perioada iulie-august 1928. Ştefan Liţu din comuna Breaza, care era fratele lui Dumitru Liţu din satul Botuş, făcând o vizită la fratele său, este intervievat de Traian Herseni. "Zestre se dă numai la fete, la feciori li se face casă, li se dau vite şi pământ. Fiecărei fete i se face o ladă de zestre, de cu vreme. Această ladă se dă cu cămeşi, catrinţe, tulpane, brâie, bârneţe, pânze, ştergare. Apoi se mai dau lăicere, plocăzi, cergi, covoare, ţoluri, câte două vaci, doi boi, cai, zece-cincisprezece oi, găini, porci, pământ după putinţă. Doi gospodari şi pe al treilea îl fac gospodar, doi calici şi pe al treilea îl fac mai calic." Aceasta de curând. "Înainte, spune Ion Ursachi (74 ani), fetele aveau zăstre din gospodărie. Numai băieţii luau pământ. La început fetele aveau drept a lua şi bani. Pe urmă s-a decis să aibă şi fetele parte frăţească la pământ." Şi, în sfârşit, părinţii: "Părintele îşi păstrează şi el pământ după cât are. O parte mai bună şi mai mare îşi opreşte el. Dacă ajunge bătrân şi n-o putea munci, are un copil care rămâne să-l caute, să-l îngroape, iară copilul rămâne la urmă cu partea tatălui."

Dintre copii, de o situaţie favorizantă se bucură copilul cel mic. Ion Ursachi din Benea declară: "Din vechime casa bătrânească rămâne la feciorul cel mic." Sau Dumitru Cazacu din Botuş, care avea 70 de ani în 1928: "Casa părintească se lasă feciorului celui mic. Cei mai mari îşi fac singuri casă, ajutaţi de părinţi. Cel mai mic rămâne cu părinţii, el nu poate singur să se puie într-o gospodărie. Când cel mic nu e de treabă (ceea ce rar se întâmplă), părintele nu-i dă parte. Când sunt numai fete, casa o ia fata cea mai mică (exemplu fetele lui Pintilie Tonegar)." Cazacu nu poate să-şi aducă aminte de un caz în care să nu se fi dat casa celui mic. I se pare firească regula, pentru că părintele la bătrâneţe "fiind slab, nu mai poate face gospodărie nouă celui din urmă fecior." Tot prin obicei, zestre propriu-zisă se dă numai fetelor.

Familia ţărănească din comuna Fundu Moldovei prezintă caracterul unei asociaţii de muncă. Casandra Nerghiş, întrebată dacă-i pare bine că-şi mărită fata, răspunde că nu, deoarece pierde un ajutor. Valeria Ţâmpău, de 22 ani, din cătunul Arseneasa, auzind că o femeie căreia tocmai îi murise copilul, e necăjită şi spune: "Dac-o fost mâţâţăl, ce plânge, c-a face altul, amu a scăpat de grijă." Sau Paladia Onofriciuc de 60 de ani, din cătunul Botuş, găseşte că nu e nici o pagubă dacă mor copiii, şi aşa are omul prea multe greutăţi. "E greu să ai copii mulţi că sunt greu de ţinut. Bine fac doftorii de dau mediţină ca să nu mai facă femeile copii, că scapă omul de grijă."

Cu toate afirmaţiile de mai sus, familia din Fundu Moldovei nu are un caracter exclusiv economic, căsătoriile având loc şi din dragoste. Varvara a lui Petre Lazăr spunea: "La însurătoare feciorii nu caută zestre mare. Şi numai ca fata să fie frumoasă şi să joace bine. La horă chiar, dacă o fată e bogată şi urâtă, tot nimeni n-o ia la joc, dar dacă e frumoasă şi joacă bine, toţi feciorii o joacă."

Traian Pomohaci confirmă: "La noi se căsătoresc dacă se plac. Nu se prea ţine seama de avere." Nici fecioria nu este o condiţie indispensabilă, simpatia dintre soţi poate face abstracţie de aceasta, cu o singură condiţie, să nu se ascundă. Iată o declaraţie a Sevastianei Grigorean: "Fetele se mărită oricând, şi mai tinere şi mai bătrâne, şi cu zestre şi fără zestre, cum dă Dumnezeu. Dar tot e mai bine să aibă ceva şi fata şi băiatul. După război nu mai sunt oamenii cumsecade: se însoară lesne şi lesne se lasă. Ca cocoşul, îi trebuie mai multe găini. Şi-şi lasă femeia şi pleacă. Şi femeile sunt rele care sunt, dar mai rar. Bărbaţii se duc mai lesne."

Cadrul potrivit pentru ca tinerii să se cunoască şi să-şi împărtăşească intenţiile lor viitoare, era reprezentat prin hora satului, clăci şi şezători. În urma unor prealabile înţelegeri, tânărul mergea în peţit pentru a cere fata în căsătorie. A

cesta era un obicei statornicit "ca flăcăii să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei ginere."

Redăm în continuare momentul logodnei sau al legăturii, aşa cum o expune locuitorul Gherasim Rusu: "Legătura se face seara. Mireasa şade ascunsă. Vin întâi invitaţii miresei şi apoi în urmă ai mirelui. Toţi cei care iau parte la legătură se numesc peţitori. Pe la ora 10, soseşte mirele, părinţii lui şi cu invitaţii săi. În casă se face întuneric, uşile şi ferestrele se închid, iar cei dinăutrul casei tac chitic. Ginerele şi flăcăii de seama lui bat în fereastră şi în uşă şi îi roagă pe cei din casă să le deschidă uşa că au venit să tocmească o claie de fân pe care au ochit-o de cu ziuă. - Cine-i acolo? întreabă unul din cei care stau în casă. - Cine eşti tu? - Omul lui Dumnezeu, se răspunde de afară. Urmează apoi un dialog foarte viu şi plin de haz şi nu fără părţi indecente:
- Ei, dă-ne drumul amu, că nu te-om supăra.
- Da, ce vreţi voi de la mine?
- O claie de fân, să tocmim.
- N-avem fân, l-am vândut.
- Ba, ştiu că ai d-ăl proaspăt pe care l-ai cosit.
- Dă-mi pace, bre, că n-am nimica, nici o ţâră.
- Dă-ne drumu-n casă şi om vedea.
- Nu ştiu amu unde am pus cheia.
- Cată degrabă şi dă-ne drumul, hai cată şi deschide uşa. După multă vorbă, cei din casă se învoiesc să le deschidă uşa şi să-i lase să pătrundă în casă. Dialogul continuă:
- Am auzit, bade Gheorghe, că ai cosit fân de cel proaspăt, hai dă-ne şi nouă.
- Dă-mi, bre, pace, că n-am nici o ţâră de cel proaspăt, dar de vreţi vă dau din ceala an.
- Ia, nu mai şugui, că noi ştim că cel de an e vechi. Nouă ne trebuie de cel nou.
- Ia, am să vă dau amu ce am.
- Să nu ne dai un lucru şi să ne bagi în vreun bucluc. Să ne dai o claie de fân de cea bună.
Unul din rudele miresei, care duce convorbirea, se învoieşte să aducă claia tocmită. El aduce un bărbat deghizat în femeie. Când o văd toţi încep să-l învinuiască pe cel ce o aduce că îi păcăleşte.
- Apoi, bade Gheorghe, nu-i asta claia ce am tocmit. Noi am căutat dosul clăii şi am văzut că-i proaspătă. Asta e largă între proptele şi n-are nici un pic de ţâţă.
- Alta n-am, neică.
- Ha, ce, în loc s-o cauţi la spate o cauţi la burtă?
- Să vedem ca nu cumva să fie putregai.
- Asta n-o luăm, că n-avem ce face cu ea.
Văzând că aceia stăruiesc că nu este aceasta claia de fân tocmită, ruda miresei le aduce o fată tânără de tot, ca de 14 sau 15 ani. Peţitorii răspund că n-au ce face cu această otavă.
- Nu putem face nimica cu ea. Otava e crudă, trebuie să mai fie lăsată în pace. Etc.
După toate aceste învinuiri, tatăl aduce fata, claia cea adevărat tocmită, şi se adresează către ea:
- Iaca, îţi dau soţ un băţ.
- Ţie ţi-e cu voie să-l iei?
- Dar ţie (se adresează ginerelui), ţi-e cu voia s-o iei?
- Băgaţi bine de seamă amu, că nu e lucru de joacă aceasta. Să vă luaţi şi să vă ţineţi amu toată viaţa. Să cinstiţi pe bătrâni, să daţi sama părinţilor voştri şi să-i ascultaţi pe dânşii.
Apoi uneşte mâinile mirelui cu ale miresei şi le taie cu o năframă."

Toate ceremonialele din complexul nupţial tind înainte de toate nu numai la apropierea celor doi tineri ca indivizi, ci şi la apropierea celulelor familiale care sunt totodată şi celule sociale, căci sunt în legătură prin situaţia lor, prin vecinătăţi cu întregul grup social, reprezentând o deschidere temporară şi spectaculară în vremurile de demult.

Tot cu prilejul peţaniei mai sunt stabiliţi viitorii nănaşi, bucătăreasa colceriţă, vătafii şi druştele, precum şi muzica. Se stabileşte, de asemenea, şi data când va avea loc nunta.

Cu trei săptămâni înainte de nuntă, preotul face în biserică strigările, care reprezintă înştiinţarea sau anunţarea publică, fiind menite spre descoperirea piedicilor care ar putea să se nască şi să strice căsătoria: "N. feciorul lui N.N. s-a încredinţat cu N. fiica lui N.N. şi vor să păşească la taina sfintei căsătorii. Cine dintre dumneavoastră ştie vreo piedică oareşcare între … s-o aducă la cunoştinţa maicii noastre biserici!"

În perioada premergătoare nunţii, se organizau clăci unde viitoarele druşte şi mireasa coseau cămaşa mirelui şi năfrămile pentru vătafi, cămaşa miresei şi împodobeau beţele care erau date vătafilor. Ştergarele pentru nănaşi erau ţesute din timp şi făceau parte din zestrea miresei. Piesele mari de port erau lucrate cu mult timp înainte de către meşteri.

Chemarea la nuntă avea loc cu câteva zile înainte şi mai ales în ziua din ajunul nunţii. Chemătorii în relaţie parentală cu actanţii principali ai nunţi (socrii, naşii, mirii înşişi) dublau uneori pe cei de relaţie cutumiară (druşte, vătăjei), alteori mergeau la chemat singuri. Aceştia intrau în casă şi îndreptându-se către stăpânul casei îl cinsteau cu un pahar cu băutură, zicându-i :
Mirele nostru vestit
Azi prin mine v-a poftit,
Să faceţi o cale
Şi-o cărare,
Pân-la curtea dumisale.
La un scaun de odihnă
Şi-un pahar de băutură
Şi mai multă voie bună.
Că şi el de multe ori,
Vă va sta în ajutori.
Eu sunt sol împărătesc,
La curtea lui vă poftesc.
Şi dacă mi-ţi asculta,
Cuşma din cap mi-oi lua,
Pân'la pământ m-oi pleca,
Dumneavoastră m-oi ruga
Să faceţi bine să veniţi,
Dară să nu bănuiţi.

În ziua cununiei, druştele se adună la casa miresei, iar vătafii la casa mirelui.
În perioada dintre peţanie şi cununie, mirele şi mireasa aveau ca semne distinctive ţâmnir - o floare artificială de culoare albă, ceruită - şi câteva fire de mirtă; mireasa îl purta în păr, iar mirele la căciulă sau pălărie.

Druştele pieptănau mireasa într-o singură coadă lată, formată din şuviţe fără soţ, al căror număr ajungea până la 21, terminată la capete cu strămătură, după care i se punea o legătoare cu cordele colorate intens în roşu, verde, albastru şi flori de târg policrome, după care i se fixa şlaierul - un voal de mătase de culoare albă, cumpărat de la oraş.

Când o piaptănă şi o împletesc, druştele şi celelalte fete adunate aici cântă pe o melodie de doină:
De la noi a treia casă
Se mărită o mireasă
Şi pe noi fete ne lasă
Cu inima friptă, arsă;
Se mărită, se mărită,
Şi-ar să dea peste-o ispită,
Că şi-a căpătat o soacră
Ca şi poama cea mai acră.

Mirele era bărbierit de către un bărbier sau de către un vătaf priceput. În acest timp, cei prezenţi cântă şi fac diferite glume pe seama acestuia.
În timp ce este împodobită, mireasa trebuie să plângă, chiar dacă mirele îi este pe placul eis; în cazul că "nu-i vin" lacrimile, o femeie bătrână, care observă acest fapt, aduce o ceapă zdrobită pentru a-i produce lacrimi.

În acest timp, se dau însemnele de nuntaşi, care particularizează nănaşii şi socrii de restul nuntaşilor.

Familia mirelui, împreună cu naşii, însoţiţi de vătafi călare, se îndreaptă spre casa miresei. Aici se desfăşoară o serie de practici străvechi întâlnite şi în alte zone etnografice. Astfel, în momentul luării miresei de la părinţi, la poarta care este ferecată, de obicei cu lanţuri, flăcăii din ceata mirelui simulează o luptă cu cei din tabăra miresei care, de fapt, aşteaptă. Împotrivirea simulată se încheie cu împăcarea celor două tabere de flăcăi prin mijlocirea unei anumite cantităţi de băutură.

"Tot de nuntă este legat şi obiceiul hulpii. Când fata se mărită cu un flăcău din alt sat, acesta trebuie să dea hulpe feciorilor satului din care vine fata. Trebuie adică să le mulţumească pentru că a ajutat-o să petreacă, au distrat-o la horă şi şezători, i-au dat cinstea cuvenită. Hulpea se plăteşte la mijlocul drumului între cele două sate. Căruţa în care mireasa vine la casa mirelui e oprită în drum de ceata flăcăilor care-şi cer răsplata comportării lor faţă de mireasă. Mirele, deşi este pregătit pentru această întâlnire, refuză, el spune că n-are nici o datorie faţă de nimeni, deoarece fata a fost crescută de părinţi, vântul a învăţat-o să cânte, pădurile au mângâiat-o cu şoapta lor, soarele a încălzit-o cu razele sale. Duelul verbal se termină cu poftirea flăcăilor la petrecerea de nuntă, iar înţelegerea e pecetluită prin apariţia ploştilor cu vin din cel mai bun şi cu urări de fericire pentru noua familie."

Acest obicei vine dintr-un străvechi impozit pe care-l plăteau ţăranii în secolul al XVIII-lea pentru domnii fanarioţi. "Aşa a fost cazul cuniţei sau cum i s-a mai spus văcăritul de vară, care dubla darea văcăritului propriu-zis. Cuniţa se numea, de asemenea, văcăritul străinilor. N. Lăbuşcă stabilea două înţelesuri distincte ale cuniţei. Primul, cel mai vechi, era acela de impediment la căsătorie. Un băiat sau o fată dacă voia să se căsătorească în alt sat decât cel în care locuiau, trebuia să dea cuniţă, adică o blană de jder, numită în limba polonă kunica. Acest obicei a existat şi în Moldova, sub numele de culpea."
Alaiul de nuntă ce se deplasează în căruţe sau sănii, împreună cu vătafii călări, însoţit de focuri de armă, chiuituri şi cinstitul trecătorilor, vesteşte întregii comunităţi săteşti despre împlinirea ceremonialului, căci "ridicarea" miresei reprezintă, desigur, momentul central al întregului obicei.

După un dialog între ambele tabere, un reprezentant al mirelui spune Urătura la poartă:
Bună dimineaţa, cinstiţi socri mari,
Am venit la dumneavoastră vreo câţiva militari.
Ce umblăm, ce căutăm
Îndată sama ne dăm.
Numai să ne lăsaţi cu binişorul
Ca să vă spunem tot adevărul,
Da'până ce-om spune adevărul tot
Puteţi pune găluştele pe foc
Şi câteva fete frumuşele
S-aducă lemne şi surcele.
Plăcintă să fie la-ndemână
Şi caş dulce de la stână.
Şi de-aveţi vin în butoi,
Om sări să v-ajutăm şi noi
Şi la mâncare, şi la băutură,
Că suntem toţi iuţi de gură.
Cinstită soacră şi socru onorat,
Cu vorba ne-am luat
Şi sama încă nu ne-am dat
Pe moşiile dumneavoastră ce-am căutat.
Al nostru tânăr împărat
De dimineaţă s-a sculat,
Faţa albă o spălat,
Păru' galben şi-o teptănat,
Din trâmbiţă a sunat,
Oaste multă a adunat
Şi ne-o ales pe noi doi
Tineri, harnici şi vioi,
Născuţi în munţi şi crescuţi la oi,
Cu doina din frunză şi din cimpoi,
Comandanţi viteji şi vătafi de soi.
Nu vă uitaţi că suntem mici de stat,
Că suntem buni de sfat.
Nu cătaţi că suntem cam mici de statură,
Că suntem lungi de mână şi buni de gură.
Când am pornit de-acasă, de la curtea-mpărătească,
Au venit aripile vântului pe faţa pământului.
Da' pe-aici când am trecut,
În grădină am văzut
O mândră floricică
Subţire-n trup şi frumuşică,
Cu faţa albă şi gura ca o fragă,
Cum îi omului mai dragă.
Şi văzând că nu-nfloreşte
Şi de rodit nu rodeşte
Şi pământul nu-i prieşte,
A' nostru tânăr împărat,
Tânăr şi luminat
Ne trimite pe noi, doi moldovani
Sprinteni şi năzdrăvani,
Călări pe doi armăsărei,
Iuţi ca focul şi voinicei,
Pentru ca să pornim
Şi la curţile dumneavoastră să venim,
Ca să vă căutăm
Să vă întrebăm
Şi să vă rugăm:
Nu s-ar putea ca floricica s-o luăm
Şi la-mpăratul nostru s-o dăm?
Şi noi repede-am pornit
Şi ne pare bine că v-am găsit
Sănătoşi şi voioşi,
Cu fete mândre şi feciori frumoşi,
Neveste fudule cu bărbaţi bărboşi.
Onoraţi socri mari şi cinstiţi,
Faceţi bine şi nu bănuiţi
Şi floricica să ne-o dăruiţi.
Noi vă rugăm frumos să ne-o daţi
Şi pe noi să ne iertaţi,
Că poate ne-o luat gura pe dinainte
Şi-am spus şi vorbe nepotrivite,
Că dacă floricica nu ne-o daţi,
Să ştiţi că de noi nu scăpaţi.
Noi am venit cu sape de argint,
Să săpăm floricica din pământ;
S-o săpăm din rădăcină,
Ca s-o sădim la-mpăratu' nostru-n grădină,
C-acolo să crească,
Să-nflorească şi să rodească,
Că pământu-i bun şi are să-i priască.
Împăratu' nostru are s-o îndrăgească
Şi bine are s-o îngrijească,
Că are vite multe şi moşie,
Curţi mari şi slujitori o mie.
Pe floricica dumneavoastră cea aleasă
Împăratul nostru o cere de mireasă.
Amândoi se potrivesc de minune
Şi au asemănări bune.
Dumnezeu să le dea noroc,
Hambare pline şi vin în poloboc,
Sănătate şi bucurie
Şi la anu' cumătrie.
Să nu fie nimeni cu bănat
C-al nostru tânăr împărat
Pe la curţile dumneavoastră o mai îmblat,
Vă cunoaşte pe toţi foarte bine,
Aşa cum mă cunoaşte pe mine.
Prea cinstiţi socri şi onoraţi,
Dacă floricica ne-o daţi
Pe lângă noi roată v-adunaţi
Şi-aduceţi două pahare cu vin
Şi două năframe de in,
Cusute cu fluturi şi cu mătasă,
Carte de solie de la mireasă.
Fie şi cu strămătură,
Numai să fie cu voie bună.
Noi dorim să fie de-aici din casă,
De la domniţa mireasă.
Să nu fie de la vecine,
Ca să păţim vreo ruşine,
Că n-a fi ruşinea noastră,
Ci cinstea dumneavoastră,
Dumneavoastră, cinstiţi nuntaşi,
Mândri şi drăgălaşi.
Noi urăm aici de-un ceas
Şi vedem că toţi aţi rămas
Aişti de dinainte
Cu buzele fripte,
Cei de pe la spate
Cu gurile căscate.
Şi dumneavoastră, socru mare,
Nu fie cu supărare,
Adă nişte slănină friptă-n spuză,
Să-mi ung tovarăşii pe la buză,
Ori nişte lapte bătut,
Ca să le turnăm pe gât
Şi nişte ouă şi peşte
Pentru cele neveste,
Iar pentru fete şi flăcăi
O cunună de usturoi.
Adă şi nişte zăr acru
Pentru Ilie Cazacu,
Să cânte-n fluier arcanu' şi trilişeşti,
Să joci trei zile şi să nu te mai opreşti.
Pentru Sidor şi Petrea Cobzaru'
Adă vin, mânca-i-ar amaru';
Eu să le torn câte-un pahar - două
Şi mie tot câte nouă.
Şi cu vorbele iestea aş vrea să isprăvesc,
Că mă doare gura de când grăiesc.
Da' văd că poarta aţi ferecat-o;
Aţi legat porţile cu lanţul de la car,
Ca să îmblăm noi în zadar;
Mai bine o legaţi cu funie de fuior,
Ca să arătaţi că de noi v-o fost dor.
Să ştiţi că noi nu ne supărăm,
Îndată vom arăta noi ce putem,
Că nu suntem numai noi,
Vine şi ceata noastră-napoi,
Toţi cu puşti şi cu pistoale
Şi mulţi şi cu mâinile goale.
Şi când om puşca cu gloanţele
Şi când om pocni cu pistoalele,
S-or rupe zăvoarele;
Şi când om pune degetul mic
Nu s-alege de porţi nimic.
Când m-aprind eu îs foc şi pară,
Nu mă opresc pân-la plăcinte-n cămară,
Ori pe laiţă după masă,
Ca să pun mâna pe mireasă,
S-o pupăm toţi pe obraz,
Ca să ne treacă la toţi de năcaz,
Da' eu cred că n-aţi strâns aici femeile,
Ca să-ncercăm cu ele pistoalele.
Şi dacă şi mirele-o veni,
Apoi cinstea dumneavoastră a hi,
Cum l-aţi omeni.
Mai bine-ar hi să ne primiţi
Cu vorbe bune
Şi cu pahare pline,
Cu faţa senină şi voioşi.
Să trăiţi şi să fiţi sănătoşi!

Iată cum notează Traian Herseni acelaşi moment din ceremonia nunţii la Fundu Moldovei: "La venirea mirelui la mireasă, cei şase vătăjei vin câte doi înaintea mirelui. La poarta miresei se simulează o luptă. - Treceţi pe drum înainte! le strigă cineva din ograda miresei. E drumul tătarilor pe aici, nu treceţi! - Ba, o să trecem, că pe-aici ni-i drumul. De aici am ieşit. - Poate aţi greşit. - Eu credeam că mergeţi la brânză. - Pe aici e drumu' (vor să intre, feciorii şi fetele ţin de poartă). - O ţâr' de urătură. Spuneţi-ne ceva mai mândru, că asta nu plăteşte, cere mama miresei. Dar oraţia de nuntă nu se spune (probabil că n-are cine)."

După această urătură, porţile se deschid, alaiul de nuntă intră în ogradă, druştele dau năfrămi vătăjeilor, muzicanţii cântă şi se dansează. Socrul cel mic invită nuntaşii la masa miresei, numită şi masa mică.
"Mai 'nainte de a începe nuntaşii a gusta din bucate, colăcerul mirelui ţine şi aici următoarea oraţie:
Ascultaţi dumneavoastră,
Cinstiţi meseni şi nuntaşi,
Care staţi împrejuraşi,
Împrejurul mesei rânduiţi,
Ca nişte pomi înfloriţi,
Pe care v-au adunat
Dumnezeu cel prea-ndurat
În această casă,
La această cinstită masă,
Ce-i de Dumnezeu aleasă,
Se roagă împăratul mire
Cu părinţii dumisale,
Cu fraţii care-i mai are
Şi cu toate neamurile dumisale
Să-ndrăzniţi şi să luaţi,
Din bucate să gustaţi,
Din pâne şi din sare,
Din masa domniilor-sale,
Că nu-i un rând de bucate,
Că sunt mii nenumărate:
Sahane ferecate,
Talgere aurite,
Linguri poleite,
Pentru-a dumneavoastră guri gătite.
Tinduri
Cu fripturi,
Şi ploşti cu băuturi,
Pentru-a dumneavoastră guri,
Eu-s al doilea sol împărătesc
Pe dumneavoastră să vă poftesc:
Voitor de bine,
Croitor de pâne,
Pocinocul de la mine.
Care n-are cuţit,
Pe Halba şi la târg!
Care n-are furculiţă,
La băcanu', la Ioniţă!
Care n-are nici de unele
Să rumpă şi cu mânile,
Ca şi-mpăratul mirele
Că aşa ni-s cuvintele.
Dar dumneavoastră colceriţe,
Ce staţi numa' în cotruţe,
De vă tot lingeţi pe buze,
Aveţi grijă şi de vătav,
Că-i 'nainte şi mai slab.
Ian, daţi un pahar de vin
Şi-o năfrămiţă de in,
Cusută-n cornuri cu fir,
Să-mi şterg buzele de vin!
Iară de gândiţi
Şi de socotiţi
Că-s bucatele otrăvite,
Am să gust eu înainte,
Că decât să piară
Oastea împăratului,
Mai bine eu,
Un fiu al satului.
Dar mie mi s-ar mai cădea
Un păhărel de cafea
Şi-o copilă ochişea,
Să-mi petrec vremea cu ea.

Masa miresei durează cam o oră, timp în care muzicanţii interpretează diferite melodii, se joacă, apoi se scoate zestrea. "În timpul când se apropie ridicarea zestrei (de pe ladă), două copile câte c-o năframă în mână sunt suite şi aşezate lângă lada cu zestre, acestea numindu-se cuscre. Muzicanţii interpretează cântecul obişnuit la ridicarea zestrei, flăcăii, nuntaşii mirelui, se reped să ia zestrea cu asalt. Copilele, adică cuscrele, îi resping arătându-le năfrămile ca semn poruncitor să nu se apropie. În fine, după mai multă hărţuială, începe a se ridica zestrea de pe ladă, a se juca şi chiui de către nuntaşi, prin strigăte: "Ha, hai!" şi aşa se pune în carul şi trăsăturile ce sunt pregătite."

După acest moment, urmează iertăciunea. Amândoi mirii stau cu faţa spre răsărit, mireasa stă în genunchi pe o pernă şi covor, iar mirele stă în picioare cu mâna stângă pe umărul miresei, iar cu dreapta salutând. Mireasa stă pe o perină pentru ca viaţa ei să fie uşoară şi plăcută ca perina cea moale.

"În Fundu Moldovei este datina ca, după ce s-a scos zestrea, nu se cer iertăciunile afară, ca prin celelalte sate din Bucovina, ci mirele şi mireasa dimpreună cu neamurile lor cele mai de aproape, se întoarnă îndărăt în casă … Iară unul dintre vornicei, luându-şi cuşma din cap, începe a vorbi într-acest chip:
Ascultaţi, cinstiţi nuntaşi,
Şi meseni împrejuraşi,
Aceste două, trei cuvinte,
Care-s de Dumnezeu rânduite,
Că se roagă aceşti fii
La fraţi şi la surioare,
La veri şi la verişoare,
La uncheşi şi la mătuşi,
Dară mai cu de ales
La aceşti cinstiţi părinţi
Ce-s de Dumnezeu rânduiţi
Ca şi pomii cei rodiţi,
Ce dau roadă ramurilor
Din răcorile rădăcinilor,
Să-i ierte, să-i blagoslovească,
Că nu sunt fii care să crească
Şi la părinţi să nu greşească.
Că părinţii mult trudesc,
Până pe fiii lor îi cresc
Şi de toate îi feresc.
Deci, cinstiţi şi buni părinţi,
Care sunteţi rânduiţi
Ca şi pomii cei rodiţi,
Ce dau roada ramurilor
Din răcorile rădăcinilor,
Staţi puţin şi căutaţi
La aceşti fii ai dumneavoastră,
Care stau îngenuncheaţi
Ca nişte măsline
Cu inimile pline,
Cu sufletele-ndurate,
Cu capurile plecate
Şi se roagă să-i iertaţi
Şi să-i binecuvântaţi,
Spre să-i bine îndreptaţi
Şi spre locul
Cu norocul;
Şi viaţa
Cu dulceaţa
Şi spre sănătate,
Care-i mai bună din toate.
Că nu este începutul
Şi sfârşitul
De la aceşti fii ai dumneavoastră.
Că este începutul
De la moşi,
De la strămoşi,
De la strămoşul Adam
De la care ne tragem cu toţii neam.
Că Dumnezeu din-nceput
A făcut
Ceriul şi pământul
Numai cu cuvântul.
Şi cu aceste cu toate,
Domnul sfânt, ca cel ce poate,
Mult n-a stat, n-a zăbovit
Şi ceriul l-a-mpodobit
Cu stele
Mărunţele,
Cu soarele şi cu luna
Cum le vedem totdeauna.
Şi-apoi iar a poruncit
Şi pământu-a împodobit:
Cu râpi şi cu văi adânci,
Cu dealuri şi munţi cu stânci,
Cu păduri, cu brazi înalţi,
Cu ulmi şi fagi rămuroşi,
Cu ierbi mândre înflorite
Şi cu tot felul de vite.
Cu lemne roditoare
Şi cu flori mirositoare.
Cu ape şi reci izvoare
Şi cu tot felul de fiare
Şi cu tot felul de paseri
Care cântă-n fel de glasuri,
Care după seminţia sa,
C-aşa a vrut Sfinţia sa.
Şi cu aceste cu toate,
Dumnezeu, ca cel ce poate,
A făcut cu gândul
Şi cu cuvântul
Raiul despre răsărit
Deosebit de acest pământ
Şi-n rai pe Adam l-a zidit
Cu trupul din pământ
Şi cu auzul din vânt,
Cu sângele din rouă,
Cu ochii din mare,
Cu frumuseţea din soare.
Şi din lut i-a făcut trupul
Şi l-a înviat cu duhul.
Adam în picioare s-a sculat
Către Domnu-a cuvântat:
"Cum eu un om singur
Această lume s-o stăpânesc?"
Iară Domnul Dumnezeu
I-a dat atunci un somn greu;
Şi Adam a adormit
Şi apoi a întins mâna dreaptă
Şi a luat din coasta stângă
Şi a zidit pe strămoaşa noastră Eva.
Adam deşteptându-se
Şi din somn trezindu-se,
Spre Dumnezeu s-a-ndreptat
Şi din gură-a cuvântat:
"Mulţămescu-ţi, Doamne, ţie,
Pentru că mi-ai dat soţie,
Că eu văd acum prea bine,
Ce s-a întâmplat cu mine,
Tocm-acuma văd şi eu
Trup ales din trupul meu,
Sânge din sângele meu
Şi os din osul meu.
Acesta să-mi fie soţ
Pân' la ziua de judeţ,
Cu toate stichiile trupului,
Deosebit de ale sufletului."
Adam a vorbit cu cuvântul,
Dară a greşit cu gândul.
Dumnezeu le-a poruncit,
Ei porunca n-au păzit,
De aceea i-a pedepsit
Şi din rai i-a izgonit
Şi din gură le-a vorbit:
"A trăi, voi să trăiţi
Şi-a-nmulţi, să vă-nmulţiţi
Ca nisipul mării,
Ca iarba câmpului,
Ca frunza codrului.
Sfârşit să n-aveţi
Dar şi-a muri, să muriţi!"
Aşa şi-aceşti fii iubiţi
Ai dumneavoastră cinstiţi
Înduraţi şi buni părinţi;
De când ei că s-au născut
Foarte multe v-au greşit
Până ce mari au crescut,
Că greşelile fiilor
Înaintea părinţilor
Îs ca ierbile câmpilor
Şi ca frunza codrilor.
Dar părinţii toate lasă
Şi pe fii întemeiază
Cu răbdare şi iertare
Şi cu binecuvântare.
Deci, iubiţilor părinţi,
Care sunteţi rânduiţi
Ca şi pomii cei rodiţi
Tot nemica nu gândiţi,
Ci pe fiii dumneavoastră
Ce stau înaintea noastră
Şi înaintea dumneavoastră
Smeriţi şi plecaţi
Faceţi bine şi-i iertaţi
Şi mi-i binecuvântaţi,
Că binecuvântarea părinţilor
Întemeiază casa fiilor,
Iar blestemul părinţilor
Răsipeşte casa fiilor.
De-ar fi casa lor de piatră
Totuşi s-a răsipi toată
De sus şi până-n talpă
Şi n-ar fi vrednici s-o facă.
Iar dumneavoastră cinstiţi
Înduraţi şi buni părinţi,
De Dumnezeu să fiţi
Totdeauna pomeniţi,
Că acestor fii acuma
Iată, că le-a sosit vremea
Ca să se căsătorească,
De ei singuri să grijească
Şi să meargă fiecare
Când acuma este-n stare,
La a lui casă
Ce-i de Dumnezeu aleasă,
Să meargă care-şi la casa sa,
Că Dumnezeu aşa vrea.
Să creadă într-un cuvânt,
C-aşa Dumnezeu a vrut.
L-aceşti fii ai dumneavoastră
Domnul sfânt să le dăruiască
Minte-ntreagă şi noroc,
Mintea lui Solomon
Şi firea lui Arion.
Să fie gazde de găzduit,
Sărăcii de miluit
Părinţii de pomenit …
Şi eu câte le-am urat
Toate-s cu adevărat.
De s-a afla vreo minciună,
Să mă păliţi
C-o plăcintă bună-n gură,
C-oi căsca şi eu odată
O gură mare căscată
Şi-oi înghiţi-o toată.

"După ce a sfârşit oratorul de luat iertăciunile, părinţii miresei iau pânea şi sarea şi anume tatăl de o parte iar mama de altă parte, şi punându-le acestea mai întâi pe capul mirelui, apoi pe capul miresei, îi binecuvântează zicând:
Dumnezeu cel prea-ndurat
Să vă binecuvânteze
Cu pâne şi cu sare
Cu darul sfinţiei sale;
Cu tot binele
Din roua ceriului
Şi grăsimea pământului!
În urma acestor cuvinte de binecuvântare, pânea şi sarea le-o dă lor."

După luarea iertăciunii, druştele şi celelalte femei care se află în jurul miresei interpretează următorul cântec de jale:
Frunza verde mărăcină,
Ia-ţi, mireasă, ziua bună
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori,
De la strat de busuioc,
De la feciorii de joc,
De la strat de floricele
Şi neamuri şi vericele,
De la frunza cea de brad,
De la puiul cel lăsat.
Plânge, mireasă, cu jele,
Că nu-i mai purta petele,
Nici în degete inele
Şi nici în urechi cercei,
Nici nu-i şedea cu flăcăi.
Cununiţa ta cea verde,
Cum te scoate dintre fete
Şi te dă între neveste.
Şi cununa cea de flori
Te scoate dintre feciori
Şi te pune-ntre nurori.
Cântaţi, fete, horile
Până sunteţi la părinţi,
Cântaţi, fete, horile
Şi vă purtaţi florile.
După ce ve-ţi mărita,
Horile nu-ţi mai juca,
Florile nu-ţi mai purta.
A cânta nu-ţi cuteza
În casă, de soacra-ta,
În tindă, de socru-tău
Şi-afar', de bărbatu' tău.

Când mireasa era din alt sat dintr-o comună învecinată, aceasta era adusă la casa mirelui cu o zi înainte de nuntă, alaiul care o însoţea avea în frunte un călăreţ cu un steag tricolor.

De la casa mirelui se pleacă la biserică pentru cununie. Întregul alai este precedat de muzicanţi care cântă un marş specific acestui moment, urmează mireasa însoţită de flăcăi şi de vătafi, apoi mirele însoţit de fete şi de druşte, precedaţi de două fetiţe care poartă pernuţele pentru cununie.

În spatele acestora, urmează socrii şi nănaşii, însoţiţi de restul nuntaşilor.

Alaiul este însoţit de vătafi călări care chiuie şi cinstesc pe cei care privesc de pe margini.

În biserică, mama miresei scoate un covor pe care aşează cele două pernuţe în faţa mirilor. Nănaşul stă în dreapta mirelui, iar nănaşa în stânga miresei. Când li se pun verighetele pe degete, mirele şi mireasa vor să se calce pe picior, crezând că astfel îşi vor putea asigura supremaţia în căsnicie. Naşii plătesc serviciul religios. Când se înconjoară masa în timp ce se cântă "Isaiia dănţuieşte", câteva dintre nuntaşe aruncă bomboane şi grâu ca să le meargă bine în căsnicie.

La ieşirea din biserică, toţi nuntaşii se deplasează în curtea casei parohiale, unde se joacă Jocul cel mare sau Jocul din ogradă la popa. Cel mai desăvârşit interpret al acestei melodii a fost Ilie Cazacu, el ştia în întregime cele 9 părţi ale melodiei. O variantă a acestei melodii o interpretează Sofia Vicoveanca.
În trecut, la întoarcerea de la biserică la masa cea mare, privitorii aruncau apă înaintea alaiului. În zilele noastre, de cele mai multe ori Jocul cel mare se dansează în faţa Căminului cultural unde se desfăşoară nunta.

Înainte de a intra în casa unde are loc ospăţul, mireasa priveşte printr-un colac rotund în cele patru puncte cardinale şi în funcţie de ceea ce vede, poate prevesti viitorul. Apoi rupe colacul în patru şi-l aruncă în cele patru părţi.
La intrarea în sala ospăţului, soacra mică îi stropeşte pe toţi nuntaşii cu agheasmă, cărora li se oferă câte un pahar de băutură, iar leahăul - persoană care rosteşte oraţia la închinat - spune:
Cele bune
Să s-adune,
Cele rele
Să se spele!

Înainte de a începe masa, preotul blagosloveşte mâncarea şi băutura, după care începe dansul şi voia bună.

Jocurile încep cu o ţărănească lungă care, parcă, nu se mai sfârşeşte, urmând apoi jocuri de perechi: hora, polobocul, ciobănaşul, cumătriţa, trandafirul, ochiul dracului, fudula, puiculeanca, moroşeneasca, huţulca, ciuful, mocăneasca, ardeleanca, luncuşoara, şapte paşi, ciardaşul, polca, valsul, sârba. Spre mijlocul petrecerii se încep jocurile de coloană: jocul cel mare bătrânesc, arcanul, trilişeşti, corobasca, leuşteanca, brâuşorul, raţa, bătuta (banul Mărăcine), jocul zestrei, ursăreasca. Un cercetător care a studiat jocurile populare din Fundu Moldovei este Floria Capsali. Ea conchide că stilul coregrafic este foarte variat; repertoriul deosebit de bogat şi terminologie precisă; ritm surprinzător de vioi şi de viguros; tendinţa de înlocuire a jocurilor de coloană de către dansurile intermediare şi în doi - în Fundu Moldovei dansul cel mai des jucat este ţărăneasca, urmând apoi la rând toate jocurile în doi.

Dansurile noi îşi îmbogăţesc coregrafia, ceea ce face ca strigăturile să fie transformate în comenzi. "Cât priveşte determinarea precisă a locului pe care îl ocupă jocurile din satul Fundu Moldovei în coregrafia populară a regiunii şi a poporului românesc", autoarea nu era în măsură să o facă, dată fiind "lipsa completă de informaţii pe care le avem în literatura noastră specială".

După ce toţi nuntaşii au servit masa, urmează închinatul. În mijlocul camerei se aşează o masă pe care se află un lighean cu apă. Soacra cea mică oferă nănaşilor câte un prosop şi săpun. Începând cu nănaşul cel mare, se spală pe mâini, prilej pentru a se face glume (se toarnă cenuşă pe mâinile nănaşilor spre hazul celor din jur). Se şterg cu prosopul, apoi se aşează la locul lor.

Oratorul care închină se apropie de nănaşul cel mare, de ceilalţi nănaşi, părinţii mirelui şi ai miresei, urmând rudele şi ceilalţi nuntaşi, oferind taţia cu pahar dulce, spunând:
Bună vremea,
Bună vremea,
Socru mare, (nănaş mare …)
Vestit şi tare!
Te-ajunge o voie bună,
S-o petrecem împreună …
Seara de mult a-nsărat
Şi noi pahară dulci
Încă n-am închinat,
Pahară dulci,
De la cruci,
Ce cu multe
Zăhanale le-aduci;
Vin de cel bun din Cotnari
De-a îmblat
Moşu' dumitale cu şalvari,
Să bagi mâna-n buzunari,
Să scoţi vreo câţiva griţari,
De nu, bagă şi-n curea
Şi scoate o hârticea,
Te plăteşte de-o belea.
Scoate aur şi argint,
De care ştiu că ai mult
Şi pe talgerel îl varsă,
Pe cât inima te lasă,
La fiuţii (finuţii) dumitale-i dă,
Cu cuvinte deplin,
Cu inima de român,
Cu inima melită,
Că şi soacra (nănaşa)-i mulţămită.
Nuntaşilor de rând li se adresează cu următoarea oraţie:
Bună seara,
Bună seara,
Se-nchină jupânul mire
Şi jupâneasa mireasă
Cu pahar dulce
De la cruce,
Care cu mare cheltuială s-aduce;
Şi cu vin de Odobeşti
Să faci bine să-l primeşti;
Să-l primeşti şi să-l cinsteşti
Şi la pungă să gândeşti,
La tineri să dăruieşti
Ce te-a-ndura Dumnezeu
Şi nu ţi-a pica prea greu.
Vreo sută de oi cu miei,
Vreo patru vaci cu viţei,
Câteva scroafe cu purcei!

Cel ce închină anunţă celor de faţă cadoul oferit de fiecare nuntaş, după care muzicanţii cântă un marş, lumea strigă: "Vivat!", apoi "Moda!", obligând perechea închinată să se sărute.

Înainte de război, mireasa primea banii în sân. Banii încasaţi se numără de către nănaşi, suma fiind anunţată întregii nunţi de către naşul cel mare. După aceasta se continuă dansul, iar mireasa se retrage sub oblăduirea mai multor femei, într-o cameră, unde i se schimbă îmbrăcămintea, fiind îmbrobodită, iar însemnele de mireasă sunt date unei fete care urmează a se căsători, apoi întregul alai de femei intră în sala unde se află mirele cu ceilalţi nuntaşi, în ritmul dansului De trei ori pe după masă. În faţă se află nănaşa cea mare cu o sticlă de băutură pe care o oferă feciorilor din sală, ca semn de rămas bun şi mulţumire de la mireasă. În acelaşi timp îşi face apariţia o babă în travesti, care doreşte să se apropie de mire, pretinzând că este al ei, dar este îndepărtată de cei prezenţi.

Mascarea miresei s-a utilizat în scopuri rituale în vederea îndeplinirii unui rit de trecere de la starea de feciorie la cea de femeie măritată. Astăzi, această simulare reprezintă o glumă asupra neatenţiei sau naivităţii mirelui, dar această substituţie poate să aibă o obârşie mai veche: mirii nu se puteau cunoaşte decât după săvârşirea ceremoniei.

Întregul şir de dansatori înconjoară de trei ori pe mire şi pe nănaşi, în ritmul muzicii şi al strigăturilor:
Foaie verde de mătasă,
De trei ori pe după masă,
Să scoatem nunta din casă,
Să rămână binele
Mireasa cu mirele.
Frunză verde de săcară,
Să jucăm hora afară!
Şi iar verde de sulfină,
Să jucăm hora-n grădină!

Cum s-a putut observa din cele câteva strigături citate, este frecventă prezenţa simbolurilor cifrice în paşii de dans, în strigături impunându-se cu precădere cifra trei şi multiplii acesteia. Elementul trei, invocaţia ternară a trei elemente trebuie să fi contribuit la desfiinţarea elementului malefic. Multipla funcţionalitate a ternarului depăşeşte uneori sfera magicului, incluzând sub aspect sincretic reminiscenţe magice cu sens azi pierdut. Nu întotdeauna trei apare din necesităţi prozodice cum se susţine uneori. Din strigăturile care însoţesc jocul de nuntă "de trei ori pe după masă":
De trei pe după masă,
Să scoatem răul din casă.
De trei ori şi de trei ori,
Să răsară numai flori.

rezultă că sensul elementului ternar este de perfecţiune. Citându-l pe Aristotel, "pitagoreicii spun că universul şi toate sunt determinate de triadă, căci ce e la sfârşit, la mijloc şi la început are numărul întregului şi aceea este triadă."

Triada trece, în general, drept ceea ce este mai întâi perfect şi definitiv, reprezintă totalitatea, este un întreg. În jocul nostru este vorba de scos răul din casă, dar nu răul "malefic", ci răul metaforic, în aşa fel încât să nu-i rămână nici măcar "sămânţa", iar răsăritul florilor să se petreacă la acelaşi mod perfect. Aceeaşi cifră şi multiplii ei domină strigăturile de comandă din jocul amintit, arcanul.

După acest joc, nevasta cea tânără ia de la mire însemnele de mire şi le ascunde în sân.

Urmează momentul numit schimburile, care constă din îmbrăcarea socrilor mari de către noră şi a soacrei mici de către ginere cu un cămăşoi împodobit frumos. Cu acest prilej se mai ofereau şi alte obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte în funcţie de starea materială a familiilor. Se continuă distracţia cu jocul cumătriţa. Acest obicei constituie un rit de agregare: "Unele rituri sunt simultan individuale şi colective: astfel, acceptarea unui dar are o putere de constrângere nu numai pentru individul care îl acceptă, ci şi pentru grupurile cărora îi aparţine …"

După jocul cumătriţa se continuă şi cu alte jocuri, jucând împreună socrul cu nora, ginerele cu soacra şi cumătrii între ei, ca semn că s-au prins şi legat cumătrii între ei.

La nunţile desfăşurate până după al doilea război mondial, la momentul schimburile era folosită următoarea oraţie:
Bună vremea,
Bună vremea,
La dumneavoastră
Boieri de casă,
Sfetnici de masă,
Dară mai cu ales
Dumitale împărătească,
Cinstită mireasă,
Te aflăm voioasă
Şi sănătoasă,
Ca o garoafă aleasă,
Înflorită şi frumoasă.
Auzind de numele dumitale,
Că eşti împărăteasă mare,
Al nostru tânăr împărat
Pe noi slugi că ne-a chemat
Şi ne-a mânat
Ca negoaţe să-ţi găsim
Cu ale dumitale să le potrivim.
Noi negoaţe am găsit,
Dară cu-a dumitale nu s-au potrivit.
Al nostru tânăr împărat
Cu-atâta nu s-a lăsat,
Foarte dimineaţă s-a sculat,
Pe obraz că s-a spălat,
La icoane s-a-nchinat,
În patru părţi a căutat,
Slugile şi le-a chemat
Şi porunc-aşa le-a dat,
Să-nhame caii îndat'.
Slugile s-au adunat,
Caii la butc-au înhămat;
Tânărul nostru-mpărat
În butcă că s-a urcat,
Zbici cailor că le-a dat
Şi spre Dunăre-a ajuns,
În corabie s-a pus
Şi apoi iară a plecat
Tot în jos spre Ţarigrad,
Dunărea s-a turburat,
Corăbierii s-au spăimântat.
Dară Domnul,
Care a zidit pre tot omul,
A dat vreme mândră
Şi liniştită,
Dunărea s-a limpezit,
Corăbiile în Ţarigrad au sosit.
În Ţarigrad dac-au ajuns,
Curţile s-au închis,
Dughenele s-au deschis
Şi-al nostru tânăr împărat
Trei zile prin Ţarigrad
Şi trei nopţi s-a preumblat,
Scumpă marfă-a cumpărat,
Pe corăbii c-a-ncărcat,
Pe mare-n sus a plecat.
Dară Domnul,
Care-a zidit pe tot omul,
A dat un vânt tulburat,
Corăbiile-n loc au stat.
Al nost' tânăr împărat
Foarte rău s-a supărat,
Nici cu-atâta nu s-a lăsat,
Slugile şi le-a chemat,
Boi şi biholi a-njugat
Şi-au tras corăbiile la uscat,
Scumpă marfă-a descărcat:
Tafti împărăteşti,
Basmale boiereşti
Şi alte lucruri domneşti.
Şi-al nost' tânăr împărat
În rădvane le-a-ncărcat
Şi la drum a plecat.
Iară Domnul,
Care a zidit pre tot omul,
A dat vremi rele
Şi ploi grele,
Drumurile s-au smintit,
Rădvanele n-au sosit.
Tânărul nostru-mpărat
Foarte rău s-a supărat,
Dar cu-atâta nu s-a lăsat,
Ci-a trimes soli împărăteşti
Pe la târguri domneşti,
S-aducă haine turceşti.
Solii iute-au alergat
Şi prin târguri au umblat,
Prin târguri domneşti
Şi haine turceşti
Cu preţ bun le-a cumpărat
Şi uşoare le-au purtat
Şi nouă ne-a dat [glas]
A cuvânta
Şi dumitale a ţi le-nchina:
O rochiţă mândră de mătasă,
Să-ţi fie de-mblat prin casă;
Şi-un tulpan mândru cu flori,
Să-ţi fie de sărbători;
Şi-o păreche de ciobote roşioare,
Ca să le-ncalţi mâni în picioare;
Şi două cununi de smochine,
Cu soţul dumitale să trăieşti bine;
Şi două mere domneşti,
Cu boierii să vorbeşti,
Cu sfetnici să te sfătuieşti,
Pe care cale-ai să porneşti.
Iară de nu mă crezi,
Poftim, pune mâna şi vezi!
Dar nu te sili la luat,
Cum te-ai silit la măritat,
Că ai sărit de pe cuptor pe vatră
Şi-ai zis că nu-i rămânea fată.
Nunta constituie un prilej de mare bucurie, astfel că nuntaşii, cuprinşi de voie bună, folosesc, printre altele, şi următoarele strigături:
Joacă nunta de trei zile
Şi mirele nu mai vine.
Foiliţă de pe coastă,
Frumoasă-i mireasa noastră;
Frunză verde petrinjel
Şi mirele-i frumuşel.
*
Nime-n lume nu se-nşeală
Ca fecioru' când se-nsoară:
Pune şase boi la car
Şi-şi aduce lui amar.
Pentru doi cârligi de boi
Am adus hâda la noi.
Când am mers la cununie,
Norocu' era-n câmpie
Cu tiper' şi cu tămâie,
De mine nu vrea să ştie.
*
Mederean în colţul mesei
Mândru plâng ochii miresei;
Mirele-i cu voie bună,
Că mere şi se cunună.
*
Bucură-te, tu, mireasă,
Dragostea-i pe grindă-n casă
Şi-i cioplită-n şapte dungi
Cât îs spatele de lungi
Şi-i cioplită şi-mpletită,
După spate îi croită.
*
Bine-i fetii până-i fată,
De-ar mânca-n trei zile-o dată;
Fata dacă se mărită
Îi cu inimuţa friptă.
*
U, iu, iu, pe dealu' gol,
Că mireasa n-are ţol,
Da' i-a face mirele,
Când a tunde cânele,
Cânele cel dupuros
Şi i-a face-un ţol frumos.
*
Vai de mine şi de mine,
Ce-am făcut, n-am făcut bine;
Vai de mine, stau să mor
M-o pus dracu' să mă-nsor.
*
Vai sărace sutele
Cum mărita slutele;
*
Frunză verde de bujor,
Zice tata să mă-nsor,
Dar mămuţa nu mă lasă,
Să-i aduc pe dracu-n casă;
*
Bucură-te, soacră mare,
Că-ţi aduc teptănătoare,
Să te teptene pe cap
C-o bucat' de lemn de fag,
Să te teptene pe rufă
C-o bucat' de lemn de tufă,
Să-ţi ajute la ciubăr,
Să te scarmene de păr.
*
Frunză verde din cărare,
Să trăieşti, nănaşă mare,
Să porţi pene de păuni,
Să botezi şi să cununi,
Să porţi flori de cele verzi,
Să cununi şi să botezi.
*
Să trăiască nănaşu'
Pentru dânsu-i laibăru';
Să trăiască nănaşa
Pentru dânsa-i aiasta.

La începutul secolului al XIX-lea (stabilit pe baza fişelor de informator), nunta se desfăşura numai la casa mirelui în felul următor: pe lăiţi late fixate de jur-împrejurul camerei stăteau aşezate femeile, iar bărbaţii stăteau în spatele lor în picioare, pe aceleaşi lăiţi, în faţa cărora erau mese pe două rânduri (etajate). Pe mese se servea în blide de lut cu linguri de lemn, zamă de carne, găluşte cu crupe de păpuşoi şi mălai, holercă era foarte puţină, ici-colo. Muzica alcătuită din fluier şi cobză, eventual şi o vioară, interpreta repertoriul specific, iar bărbaţii tropoteau pe laiţă în ritmul muzicii. După ce terminau de mâncat, se scoteau mesele afară şi se continua jocul … Într-una din laiţele fixate la perete era făcută o gaură prin care se băga părul miresei peste care se fixa un cep pentru ca aceasta să nu se poată mişca. În poziţia aceasta, i se dădea o bătaie zdravănă, pentru a fi credincioasă şi supusă soţului pentru toată viaţa.

Nunta se încheia cu scoaterea pe laiţă a nănaşului şi a nănaşei de către vătăjei şi mire, însoţiţi de mireasă care are două lumânări aprinse. În acest moment, muzica interpretează marşul tradiţional, semn că nunta s-a încheiat.

La o săptămână după nuntă, părinţii miresei pregătesc o masă la care invită pe nănaşi, socrii mari şi rudele apropiate, prilej de întărire a relaţiilor dintre aceste familii. Acest moment se numeşte cale primară. În zilele noastre, acest ceremonial are loc numai în situaţia că "nu s-a ieşit cu nunta", adică banii cheltuiţi pentru desfăşurarea nunţii nu s-au strâns la închinat, ocazie cu care rudele şi naşii mai oferă câte o sumă de bani.