Alimentaţia tradiţională a constituit de-a lungul timpului o problemă deosebită şi este legată îndeosebi de producţia proprie.

În satele bucovinene se spune: "dacă ai vacă cu lapte şi porc tăiat de Crăciun, eşti fără grija mâncării" , "blehuţul cu dulcuţul", "mamalí-cu-brâ cu la". Deci, în categoria alimentelor tradiţionale intră: laptele şi toate derivatele lui, mămăliga, care este "pâinea" ţăranului din Obcinile Bucovinei, ce se făcea mai tare (consistentă), pentru a putea fi tăiată în felii cu aţa sau cu leafa, carnea de vită, de porc şi de oaie, carne de pasăre, iar în perioada posturilor cartofii şi murăturile (varza, castraveţii, merişoarele) şi în mai mică măsură bobul şi fasolea."

Porumbul este alimentul de bază în hrana localnicilor şi se aducea prin troc în secolul al XIX-lea , care se consumă zilnic sub formă de mămăligă, însoţind toate alimentele, pierzându-şi calitatea de component al unor mâncăruri, devenind o hrană de necesitate care a dominat raţia din punct de vedere caloric.
Ocupanţii austrieci, descriind Bucovina, scriau că aici se cultivă mult mei, care, după porumb, era cel mai plăcut aliment al ţăranilor.

Dintre leguminoase, cultura cartofului introdus în Bucovina după războiul cu ruşii de la 1812, ocupă un loc deosebit de important în alimentaţia locuitorilor. Ţăranul consumă cartofi şi în zilele de post dar şi în zilele de frupt ca garnitură la preparatele de carne, înclusiv mămăliga de cartofi.

Încurajarea cultivării acestei plante a fost dată de populaţia germană a comunei, care vedea în cartof un aliment de prim ordin. Existau familii germane care consumau anual o cantitate de 700 - 1.200 kg de cartofi.

Dintre culturile de câmp, cele mai mari producţii se obţin la cartof, care în zona noastră ajunge să acopere mai bine de jumătate din terenul cultivat, aşa cum sunt comunele Fundu Moldovei, Breaza şi Moldova Suliţa.

În zilele de post, ţinute mai ales de femei, se mâncau mai mult cartofi cu murături, borş cu fasole, varză murată şi bureţi. La Crăciun, fiecare gospodar tăia porc, existând destui măcelari (mesaroşi) pricepuţi în prepararea diferitelor specialităţi de carne de porc. În prepararea cărnii se remarcă chişca (caltaboş) cu crupe de mei sau hrişcă, cârnaţii şi toba. Populaţia germană pregătea lebervurşti (chişcă cu ficat), blutvurşti (chişca cu sânge) şi presvurşti (o varietate de tobă). O parte din carnea de porc se conservă prin sărare şi afumare, iar slănina afumată se păstra în soba din casa cea mare, în făină sau în saramură. Era consumată de către tăietorii de lemn plecaţi în butin, alături de brânză, lapte acru şi mămăligă, precum şi în perioada recoltării fânului.

Primăvara, pe lângă carne afumată se consuma şi carne proaspătă de miel, gătită mai ales la mesele sărbătoreşti. Mieii se tăiau nu numai la Paşti ci şi la împreunatul oilor, când locuitorii din Fundu Moldovei se ospătau şi petreceau la măsuratul oilor şi cu ocazia altor sărbători păstoreşti.

Sarea se aducea de la Cacica sub formă de grunz, pentru animale, şi sub formă de slatină în diferite vase de lemn.

Comercianţii evrei din zonă vindeau huşti de sare sub forma unor trunchiuri de con cu sare fină.

Cu toate că nu este producător de fructe, gospodarul conservă puţinele mere şi prune. Din mere făcea şoşoniţe, tăiate felii şi uscate, iar din prune prepara povirlă sau erau uscate pe lozniţă.
Condimentele tradiţionale, cimbrul şi leuşteanul, sunt conservate prin uscare şi folosite tot timpul anului la prepararea diferitelor mâncăruri, la care s-a adăugat, cu timpul piperul, enibaharul, scorţişoara, cuişoarele, boiaua de ardei cumpărate de la comercianţii din comună.